Am ajuns la un moment în viață – câștigat ca o bătălie în tranșeele fiecărui rid – în care înțeleg cu capul si experimentez cu sufletul ceea ce înseamnă rolul meu în lume. Atât cât îmi e permis să înțeleg. Cred că am dreptul la resursele acestei lumi – dacă tot m-am oprit pe aici – dar mai cred că poziția de top în lanțul trofic pe care o am îmi impune cea mai de sus perspectivă, care aduce cu sine cea mai copleșitoare responsabilitate asupra acestor resurse.
Mai jos este tabla mea de valori pe această temă. Și în general.
Mâncarea ca prieten. Mâncarea este pentru mine un mijloc benefic, prin care am grijă să hrănesc întreg corpul pe care îl locuiesc, nu doar să-mi alint papilele gustative, obediente și educabile de altfel. Îmi produce mult mai multă bucurie vitală să știu că am consumat ceva ce îmi ajută corpul și îi susține ritmul firesc pe de-a-ntregul decât că mi-am oferit tratații somptuoase ca să-mi oblojesc vreo rană narcisică. O relație sănătoasă cu verbul “a mânca” stă la baza sănătății psihice.
Echilibrul ca fundament de viață. Nu ascetism, dar nici hedonism. Nu pauperitate sfâșietoare, dar nici lux indecent. Nu diete, dar nici banchet la fiecare masă. Măsură, autocenzură, smerenie, bucurie simplă. Viața în care mâncarea e ori o sursă de culpabilizare zilnică, ori e un scop în sine trebuie să fie tare tristă și cred că nu merită trăită.
Discernământul cu care ne-am născut ca specie. Nu cred că m-au întristat atât de profund știri precum m-a intristat stirea (la printre altele în calup) că există oameni foarte bogați pe planeta asta pentru care dovada supremă a rafinamentului culinar și a statutului lor social este să consume specii pe cale de dispariție. Mai jos de atât nu cred ca poate coborî umanitatea. Iar dacă pentru prepararea unei picturi în farfurie cu 3 stele Michelin au fost umflate gâște cu pompa pe gât, atunci stelele sunt în noroi și nu fac decât să ne re-certifice festiv sub-umanul din noi.
Trasabilitate până la izvoare. Alimentele care mai au o urmă de viață în ele provin dintr-o sursă care a mai avut o urmă de viață în ea. A putea să mergi în siguranță pe fir înapoi și sa vezi de unde provine mâncarea pe care o dai copilului tău – si să-ți placă ce vezi – a devenit un privilegiu pe care omenirea nu l-a prea anticipat.
Anti-panaceul. Panaceele sunt adăpostul ideal pentru ipocrizie. Nu sunt vegană, habotnică ori militantă în vreo direcție și nu cred că există cineva care să aibă soluții pentru dietele tuturor. Nutriționiștii buni sunt nutriționistul meu, nutriționistul tău, nutriționistul lui. Memoria celulară, ontogenetică si filogenetică, are un rol imens în determinarea nevoilor de hrană ale fiecăruia. Avem nevoie pentru arderi de aceleași cărămizi din care e plămădit lutul nostru individual. Avem nevoie să ne uităm bine pe dinăuntru, să ne ascultăm cu adevărat corpul și să-i dăm crezare.
Cultură prin lectură. A etichetelor. Lectura etichetelor a devenit apărare împotriva agresiunilor și semn de “upper” în urbanul contemporan. Slalom-ul printre elemente chimice e noul sport de hypermarket, jucat în deplasare pe terenul lui Mendeleev. Iar de la fiță la “survival” nu sunt prea mulți pași, căci timpul nu mai are răbdare.
Respect pentru natura care nu ne datorează nimic – pentru faptul că suntem noi ființe dotate cu intelect – și care dimpotrivă, ne tot dă pe credit. Această bulă de creditare ni se va sparge în față surd și sec, într-un crah planetar, dacă fiecare dintre noi, în liniștea conștiinței sau sub luminile rampei (care cum se simte mai confortabil) nu face ceva. De la gestul infim de a nu arunca uleiul ars în chiuvetă și bateriile la gunoi până la a nu cumpăra decât atât cât știm că mâncăm.
Sunt om de comunicare, trăiesc din branding, am lucrat 14 ani în publicitate și am contribuit de-a lungul timpului la promovarea de produse (inclusiv alimentare) în ale căror promisiuni nu credeam o iotă sau care mă lăsau rece în cel mai bun caz. Simt nevoia să compensez asta prin înțelepciunea maturității și prin acțiunea zilnică la scară mică și în bula mea modestă. Singurul public care mă aplaudă îmi e conștiința, în fața căreia niciodată nu e prea târziu să ne auto-promovăm.
Leave A Comment